Deși existența lor cotidiană în Transnistria a fost marcată de lupta disperată pentru supraviețuire, nu toți deportații romi s-au resemnat în fața adversității. O parte au găsit energia și curajul necesar pentru a rezista și a se reîntoarce în țară. Unii deportați au redactat petiții către Guvernământul Transnistriei, Ministerul de Interne, Casei Regale sau direct Mareșalului Antonescu, în care au descris suferințele îndurate în “colonii” și au solicitat să fie repatriați în România, unde aveau case și meserii stabile, luându-și angajamentul că vor lupta pe front. Astfel, Ștefan Bejan, deportat în județul Berezovca, a trimis o petiție guvernatorului Transnistria în octombrie 1943, susținând că ar fi “[m]ai bine să murim pentru patria noastră, decât să murim ca niște câini pe malul Bugului.”
Rudele deportaților au trimis numeroase petiții autorităților românești în care au protestat contra includerii abuzive a fiicelor, fiilor și soților lor pe listele de deportați și au cerut repatrierea lor. În cazul romilor exceptați de la operațiunile de deportare din 1942, mulți au continuat să trăiască cu teama că vor fi evacuați în Transnistria. Heinrich Boț a trimis o petiție în decembrie 1942, în numele romilor din Colonia Kuncz [Fabrica Kuncz din Timișoara], în care făcea apel la bunăvoința Ministerului de Interne “de a dispune în cauză ca să nu fim trimiși în Transnistria și să rămânem aici […] și să nu ne părăsim căminurile noastre pe care le-am clădit cu atâta trudă”.
Tatăl meu a murit acolo, în satul Cozarca. La scurt timp după moartea lui, la noi a venit un invalid – fusese împușcat în picior și de aia și șchiopăta, un bărbat care fusese plecat în război, luptase pentru țară și, între timp, îi fusese ridicată familia. Obținuse o autorizație de la guvern, pentru a-și lua familia în țară. Dar, din cele șaisprezece persoane, nu a mai găsit pe nimeni în viață. Pentru că mama l-a cunoscut pe cetățean, că stătea în cartier cu noi, în Crângași, l-a rugat cu cerul și cu pământul să mă ia și pe mine, să mă ducă în țară, nu are nevoie să o ia și pe ea, că ea, chiar dacă moare acolo, să moară cu sufletul împăcat, că cel puțin eu am scapat și am ajuns în țară.
Și invalidul acela m-a dus pe mine acasă. Ei, astea au fost necazurile prin care am trecut eu si nu am stat eu să vă povestesc cu de-amănuntul, ne-ar trebui câteva luni de zile, am putea face un roman. (…). – Despre mama dumneavoastră mai știți ceva? – Nu mai știu nimic. Eu am plecat. De tata știu ca a murit, că eram acolo, dar de mama nu mai știu nimic. Probabil că a murit pe-acolo, că acasă nu s-a mai întors, iar săraca era bolnavă de când am plecat eu în țară. (din interviul realizat de Aurelia Fecheta, in 17 august 2000, la București, cu Aurel Anghel, etnic rom, n. 1932, la București. Institutul Intercultural Timișoara. Minorități – Identitate și coexistență)
Un caz aparte îl reprezintă soldații romi, care au descoperit cu durere că propriile familii au fost deportate în septembrie 1942, în timp ce ei erau concentrați pe front. Soldatul Constantin Gheorghe din Alexandria a aflat, după ce a revenit acasă în permisie, că “familia sa făcând parte din clasa romilor” a fost “ridicată cu forța” și trimisă în Transnistria și a cerut o autorizație pentru a pleca să-i readucă în România “întrucât eu nu mai pot rămâne singur fără ei”.
În condițiile în care frigul, foamea și tifosul exantematic făceau ravagii în lagărele de muncă, iar răspunsurile la cererile de repatriere întârziau să sosească, unii romi au evadat, individual sau în mici grupuri de familii, din Transnistria. Înfruntând oboseala și patrulele de graniță, sute de deportați s-au repatriat clandestin în orașele și satele natale. Însă majoritatea supraviețuitorilor din lagăre (circa 14.000, conform documentelor oficiale) s-au întors în țară în primăvara anului 1944, odată cu retragerea trupelor româno-germane din Transnistria in fața ofensivei sovietice.
Supraviețuitorii romi din Transnistria au întâmpinat numeroase greutăți odată reîntorși în patrie. România de după 23 august 1944 se confrunta cu spectrul războiului și al ocupației sovietice, iar cetățenii de rând, afectați de lipsuri materiale și perspectivele sumbre în ceea ce privește viitorul țării, manifestau puțină înțelegere față de tragedia evreilor și romilor reîntorși din lagăre. Eforturile organizațiilor de romi de a-i ajuta pe foștii deportați, precum și procesele postbelice ale marilor criminali de război, îndeosebi cel al grupului Ion Antonescu (mai 1946), au suscitat un anumit interes din partea presei de stânga față de suferințele deportaților, însă aceste relatări din presă s-au diminuat pe măsură ce Partidul Comunist Român și-a consolidat puterea (fig. 25).
Prima zi a procesului lotului Antonescu in paginile Scânteii, nr. 518, 8mai 1946, p.1
Petiție soldat Constantin Gheorghe prin care solicita repatrierea familiei © Adrian-Nicolae Furtună