După încheierea celor două operațiuni de deportare, cel puțin 25.000 de romi se aflau în Transnistria la începutul lunii octombrie 1942. Însă deportările nu au fost sistate complet: alte câteva sute de romi au fost deportate după această dată, fie din rândul celor care s-au sustras operațiunilor deja amintite, fie a celor recent eliberați din închisori. Transportați fie cu propriile căruțe, fie în vagoane de marfă, în condiții inumane, deportații au fost predați Guvernământului Transnistriei, care a dispus așezarea lor în locuințe improvizate sau sate parțial sau total evacuate de populația ucraineană. Majoritatea acestor “colonii” de romi (numite în documentele vremii “lagăre de muncă” sau chiar “ghettouri”) erau situate în județele Golta, Oceakov, Berezova și Balta din apropierea râului Bug, care delimita granița estică a provinciei Transnistria
Condițiile de trai din aceste “colonii” au fost deosebit de aspre, fiind organizate de autoritățile locale după modelul lagărelor de muncă forțată. Lipsa unui plan concret de exploatare sistematică a muncii deportaților romi și incapacitatea Guvernământului Transnistriei de a asigura condiții adecvate de muncă și aprovizionarea cu hrană și combustibil au avut consecințe dezastruoase. Deportații romi au fost siliți să îndure numeroase privațiuni, umilințe și abuzuri din partea forțelor locale de ordine. Frigul, foamea, extenuarea fizică, condițiile precare de igienă și epidemiile de tifos exantematic au produs pierderi mari în rândul deportaților. Numărul victimelor a crescut și ca urmare a represaliilor jandarmilor și a execuțiilor în masă, precum cea de la gara Trihati din 1943.
Situația a devenit atât de alarmantă în iarna anului 1942 încât autoritățile locale din Transnistria au raportat superiorilor ierarhici din București condițiile îngrozitoare din “coloniile” de romi. Într-un raport redactat în decembrie 1942 s-a subliniat “situația groaznică și aproape de neînchipuit” a deportaților, majoritatea fiind extrem de slăbiți datorită malnutriției, frigului și locuințelor neadecvate în care au fost siliți să se adăpostească în timpul iernii. Nu se cunoaște numărul total al victimelor deportărilor. Pornind de la o serie de rapoarte oficiale, se estimează că au pierit în Transnistria cel puțin 11.000 de romi între anii 1942- 1944, majoritatea fiind copii.
Regatul Romaniei, Harta admininistrativa din mai 1942, incluzand Transnistria
Era un câmp mare, cât vezi cu ochii, a murit o fată tânără, Kranina a lui Tobârța. Nu era unde să o îngroape, tata s-a dus și a făcut o groapă, am pus o bucată de țol sub ea, una deasupra ei.
– Câți ani avea?
– Era tânără, 16-17 ani, fată mare, nu era măritată, nu avea bărbat, nu avea nimic, dar fată-fată. Unde stăteam, îi încărcau pe morți ca și când încarci snopii. Unul îl lua de picior, unul de mână și îi aruncau într-un cuptor.
DURA LENȚICA, Satul Pietriș, Comuna Dolhești, județul Iași. 82 de ani, neamul ursarilor. Deportată în lagărul Covalevca, județul Oceacov, Transnistria
(fig 22 foto2 din pdf 30)
Aveam 12 ani, eram mare. De acolo ne-a dus, cu căruţele lor, pe malu’ Bugului unde erau nişte bordeie. […] A început o zăpadă, o lapoviţă, ne-a încărcat în căruţele lor, de la colectiv de acolo, cum îi zicea la comuna aia? Trei Dube îi spunea şi ne-a dus pe malul Bugului vreo 30 de km. Am ajuns noaptea, care a găsit bordei a trăit, care nu a găsit a murit. Eu am avut o soră mai mare şi a trimis-o tata înainte: „Du-te, fată, înainte şi găseşte bordei!” A alergat şi ne-a găsit şi nouă un bordei. Eram şase mii de ţigani.”
Mihai Iorga, 79 de ani, Feteşti, jud. Ialomiţa. Intervievat în august 2007 (fig 20 foto din pdf 24)
Acolo ne-a dus în mai multe sate, sate care au fost părăsite de ruși pe timpul războiului. Și casele care le părăsise rușii erau dărâmate, ne-au băgat pe noi, fără mâncare. Ne dădeau să mâncăm o cană de porumb pe săptămână, de persoană, nemăcinat. Asta era pentru exterminare, nu ca să trăiești! Părinții mei au murit acolo. Prima dată tata.
[…] am mers aproape cinci, șase ore pe jos – asta era spre noapte – și ne-a poposit într-un câmp mare. Acolo ne-a ținut până a doua zi, fără mancare, fără apă și a doua zi am plecat iar la drum, până am ajuns într-un sat, tot noaptea, ,și acolo ne-a dat trei cartofi de fiecare persoană și de acolo, de la treaba asta, satul s-a numit „Trei cartofi”. A doua zi iar am luat-o la drum cu tot convoiu, cu jandarmii după noi.[…] Și de acolo, de la „Trei cartofi”, am ajuns pe malul Bugului. Acolo ne-au lăsat, pe malul Bugului, și am stat și acolo vreo săptămână. O parte dintre noi începuse să moară, o parte din noi ne-a repartizat prin diferite sate și de acolo, de unde ne-a ținut, a început să ne trieze. Pe mine și pe părinții mei și mai multe sute de persoane, poate chiar o mie, o mie și ceva, ne-a trimis la o localitate unde noi îi dădusem denumirea de Cazărmi. Dar și acolo erau câteva case de ruși. Satele erau mici și despărțite unul de altul de zeci de kilometri. – Dar v-au dat ceva de făcut? – Nu ne-au dat nimic de făcut. Treaba asta nu era ca să trăiești, era pentru exterminare. Noi eram aduși pentru exterminare, să ne termine, nu ca să trăim sau să ne pricopsim sau să ne dea ceva de muncă. Și mâncarea ce ne-o dădeau era pentru exterminare. Ne dădea câte o cană de mălai pe săptămână sau câte o cană de făină de orz, cu țepi în ea. Cu asta nu puteai să trăiești. Și de la Cazărmi, acolo am stat cam trei săptămâni, după care ne-au repartizat în colonii rusești. Pe mine, pe mama și pe tata și înca trei familii ne-au repartizat la ferma Munteanu, pentru că tata era zidar și să repare nu știu ce pe-acolo. […]. Acolo a murit și tata. – Au fost condiții grele? – Foarte greu a fost, de exterminare, v-am spus. Dacă ieșeai pe câmp, să te duci pe la ruși, să mai ceri vreo bucată de pâine sau ceva, nici ei nu prea aveau, te întâlneai cu nemții și te împușcau. Erau călare și unde vedeau țigan, îl împușca. (…)
– Când tatăl dumneavoastră a murit, s-a făcut înmormântare? – Ce să se facă, cum murea cineva, îl luau alți țigani, care erau în putere și-l duceau într-o vale. Dacă avea să tragă ceva pământ peste el bine, dacă nu, acolo rămânea, ce să-ți spun. Este mult de povestit… (fața i se întuneca, n.n.). Erau țigani care nu mai puteau să meargă și se târau pe jos, ca șarpele, ca râma pe pământ. Erau morți de foame, dacă nu mâncau nu mai aveau putere, rămăsese doar piele și osul. – Cine v-a crescut de când ați venit în țară? – Aici, când am venit, am tras la o rudă. Acum au murit și ei. Era un frate a lui mama, m-au crescut până la vârsta de paisprezece ani, după care am început să muncesc și de atunci mă întrețin singur. Asta a fost. – Acum aveți o pensie că ați fost deportat sau un ajutor? – Nu am nimic.
Deportati romi in Transilvania, 1942
– De ce v-au dus la Bug?
– Antonescu ne-a dus.
– De ce?
– Așa era ordinul. Ne-a dus Antonescu și ne-a băgat în colhozuri tocmai acolo. Așa era ordinul: să-i omoare pe romi!
Minuța Radu, 85 de ani, Murgeni, județul Vaslui (fig 19 foto din pdf 25)
„Ne-au pus la muncă şi veneau în colhoz şi ne băteau şi ne chinuiau…ne-am prăpădit, ne-am umplut de râie, de bube, de păduchi, nu mai ştiam de sufletu’ nostru, eram goi, prăpădiţi şi ne băteau numai cu năpârcile alea şi ne duceau pe câmp şi munceam.”
Clopotar Maria, 85 de ani, județul Sibiu (fig 21 foto din pdf 1)
Îmi aduc aminte că în satul ăsta, unde era ferma Munteanu, am stat două familii într-o casa: familia mea, compusă din trei persoane, iar cealaltă familie din șase, șapte persoane. Toată familia lor s-a îmbolnăvit de tifos. Noi trei nu am avut nimic, am scăpat. V-am mai zis, tata se ducea și muncea ca zidar, dar nu-i dădea nimic, nici mâncare, nici nimic. Eu, chiar dacă eram copil, mă gândeam cum să fac rost de mâncare. La câteva sute de metri de noi era o apa care se numea Limanu, o apa mare, pe care mergeau și vapoare. Am stat acolo de primăvara pâna toamna. Plecam dimineata, treceam apa care era înghețată și mă duceam în sat și cerșeam. Îmi dădeau și ei ce puteau: o bucată de pâine, ceapă, usturoi, cartofi. Mai căpătam și câte ceva de îmbrăcat. Era tare rău la întoarcere, că se dezgheța apa și trebuia să sar de pe un sloi pe altul. Eu eram slăbuț și mă țineau sloiurile. Pe apa aia erau ruși care pescuiau și strigau la mine, mă înjurau că ce caut acolo.
– Cum decurgea o zi în Transnistria? – Nu prea aveam ce face. Am fi muncit, dar nu aveai ce, îți era frică să ieși afară. Mai ales pe ăștia mai în vârstă, dacă îi vedea neamțu’, îi împușca. Jandarmii erau mai răi, dacă te vedea, te lua la bătaie. Acolo nici rușii nu prea aveau unde munci, dar noi… Era ca după război, ce-au mai avut și ei, le-au fost luate de soldații care au trecut pe- acolo. Pe unde a trecut război, a distrus tot și rușii nu prea aveau pământ să muncească. – Atacați ați fost? – Nu am fost, de ce să te atace, căci știau că, dacă stai în frig și fără mâncare, nu-ți trebuie mult ca să mori. Mureau zilnic aproape o sută de persoane. Da, așa este, pentru că în aproape doi ani s-au dus cam toți. Nu știu dacă s-a mai întors un sfert în țară.
– Și cu ce vă întrețineați? – Îți dădea ori o cană de mălai pe săptămână, dar rar de tot, că nu avea unde să-l macine. Acolo existau doar mori de vânt. Dacă bătea vântul, măcinai, dacă nu… Și nici nu te primea cu trei căni de porumb, atât aveam noi dreptul. Mama, săraca, când se simțea mai bine, că săraca era tare bolnavă, era și bătrână, pe atunci avea patruzeci si opt, cincizeci de ani, se ducea, aduna rapiță și alte buruieni, le bătea bine, făcea jar și cocea. Ieșea așa, ca o turtă. O mâncai și îți umpleai stomacul cu ceva. Dar din ce mâncai, din aia te lesina mai mult.
Asta a fost viața noastră, ăsta a fost coșmarul pe care noi l-am trăit în acea perioadă și n-aș vrea ca nimeni să mai treacă prin ce am trecut eu și cei care au fost cu mine. Nu s-a ținut cont că sunt femei, copii, bătrâni, au vrut să ne termine pe toți, ca această nație să nu mai existe, dar Dumnezeu a avut grijă de noi.
(Selecții din interviul realizat de Aurelia Fecheta, in 17 august 2000, la București, cu Aurel Anghel, etnic rom, n. 1932, la București. Institutul Intercultural Timișoara. Minorități – Identitate și coexistență)