Operațiunile de deportare s-au desfășurat în două mari etape. Într-o primă fază (1 iunie- 15 august 1942) au fost strânși de pe tot cuprinsul țării 11.441 romi nomazi, care s-au deplasat pe jos sau cu propriile căruțe, sub escorta jandarmilor, până în Transnistria.
În a doua etapă (12- 20 septembrie) au fost deportați 13.176 de romi sedentari, urmând ca alți 18.000 să fie evacuați într-o a treia etapă (care ulterior a fost anulată). Familii întregi de romi au fost deportate din satele și orașele unde locuiau și au fost escortate de jandarmii sau polițiștii locali până la cea mai apropiată stație de tren, unde au fost îmbarcați în vagoane de marfă atașate unor trenuri speciale, având drept destinație finală Transnistria.
Centrul Național de Românizare, în colaborare cu administrația locală, a naționalizat majoritatea bunurile deportaților, silindu-i să ia cu ei doar obiecte de strictă necesitate.
În ciuda planificării detaliate și a ordinelor stricte, jandarmii și polițiștii locali care au implementat operațiunile de deportare au înfăptuit greșeli și abuzuri. În unele cazuri, au fost ridicate familiile unor soldați sau meseriași romi, deși erau, în principiu, exceptate de la deportare. Alți deportați proveneau din familii mixte (erau căsătoriți cu români sau românce) sau erau de origine neromă. În alte cazuri, jandarmii au profitat de ocazie, extorcând sume de bani de la familiile deportaților sau însușindu-și abuziv bunurile nomazilor atunci când au trecut granița în Transnistria.
Unele personalități politice (liderul liberal Constantin C. Brătianu) și asociații ale romilor (Gheorghe Niculescu, președintele Uniunii Generale a Romilor din România), au înmânat note de protest în care denunțau aceste abuzuri.
Deși există și documente ce atestă susținerea unor persoane față de deportări, au fost numeroase proteste ale cetățenilor din diferite localități, care cereau ca anumite persoane, familii, sau comunități să nu fie deportate, aducând argumente legate de relațiile bune cu acestea și deseori rolul important pe care acestea îl aveau din punct de vedere socio-economic la nivel local.
Excelență, Domnule Mareșal, Domnule Conducător al Statului Român
Subsemnații locuitorii români, domiciliați în comuna Balta Verde, satul Popoveni și din alte comune și municipiul Craiova, jud. Dolj.
Cu profund respect și cu capul plecat venim înaintea Domniei Voastre și facem următoarea plângere:
Suntem muncitori manuali de pământ, agricultori, cărăuși chirigii de nisip și piatră, ce transportăm din prundul râului Jiu în orașul Craiova, la diferite construcții și la regimentele din garnizoana Craiova. Din tată în fiu vehiculele noastre, cum și uneltele agricole, au fost și sunt reparate și construite din nou de dl. Ilie Dincă din Craiova, str. Calea Dunării no. 36 de profesie fierar, având atelier complet propriu al său cu toate sculele necesare acestei branșe.
Cum acest fierar, cu familie compusă din soție și doi copii, este de bună reputație în societate, om cu bune purtări, se bucură de o mare onorabilitate recunoscută față de noi, nu are la activul său nici cea mai mică pedeapsă, nu are cazier judiciar, ca să fi fost vreodată pedepsit, are azi mobilizat pe ginerele său Rădulescu Ilie în Marina Militară, care are soție și 3 copii mici, care sunt la școală și care se află sub îngrijirea acestui fierar.
În vedere că este om sârguitor și ascultător la timp în această branșă de fierărie, avem absolută nevoie de prezența sa în acest municipiu, unde ne ducem ne satisface orice reparații la vehicule, construcții din nou, potcovitul boilor și cailor, reparat de pluguri, grape și în fine tot ce atinge de branșa fierăriei, în plus că se pricepe la rotărie, lemnărie etc, având și pe fiul său necăsătorit tot de această meserie, care făcând parte din contg. 1944, urmează a fi încorporat în serviciul militar activ tot în branșa meseriei.
Vă rugăm să binevoiți a aproba ca să nu fie trimis în Transnistria sau teritoriile rusești, ca făcând parte din români, căci de mic copil și până astăzi a fost numai cetățean al municipiului Craiova, unde își plătește cu cinste și drag dările impuse către stat, județ și comună.
Devotați
Ion I. Anghel, Ion D. Ioniță, Năstase R. Constantin și alții
(Arh. St. București, Direcția Generală a Poliției, dos. 190/1942, f.65, Nastasă, L., Varga A. (Eds) 2001. Minorități etnoculturale. Mărturii documentare. Țiganii din România (1919-1944) Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală)
“Eram cu cortul în Veseud, ne-au luat și ne-au adus în Agnita, au adunat rromi cât cuprinde acest județ. Câți erau… 200, 300 i-au strâns pe toți. Și au făcut un șir de căruțe. Și puneau câte patru milițieni: unul în spate, unul în față, doi în mijloc.” (fig. 11 foto de la pdf 9)
NICOLAE CLOPOTAR, „Cula“, Merghindeal, județul Sibiu, 84 de ani, rrom cortorar. Lagărele din Transnistria în care a fost deportat: Romanovca Balta, Crinca, Caterinca. Deportat în primul val, categoria rromilor nomazi
“Stăteam în niște corturi, 25-30 corturi, ne-au strâns: “ – Unde sunt romi? – În cutare sat. Unde sunt romi? – În cutare sat. Și ne-au strâns în comuna Movila Miresei. Și de acolo am mers până în “Rusia” cu căruțele.” (fig 12 foto de la pdf 22)
MIHAI GICĂ 86 de ani, Căzănești, jud. Ialomița, rom nomad, deportat în primul val
„Ne-au luat poliţiştii, jandarmii din ordinul lui Hitler şi al lui Antonescu, ca să dispară ţiganii şi jidanii din România, să-i ducă la Bug pentru exterminare. Ne-au luat poliţiştii, ne-au urcat în tren cu copii, femei şi ce mai aveam şi ne-au trimis înspre Rusia, până în regiunea Dumaniovka, raionul Golta. Ne-am stabilit acolo şi ne-au băgat în colhozuri.”
Bambalău Ştefan, 79 de ani, Craiova, cartierul Faţa Luncii. Intervievat în noiembrie 2008 (fig. 13 foto din pdf3)
„Era o confuzie totală… alţii mai ştiau, alţii habar nu aveau. Unii spuneau că auziseră de Bug, dar că ne duce la muncă şi că vom fi plătiţi şi că ni se va da pământuri şi că ni se va da avere şi că nu ştiu ce şi cum… Alţii ştiau, alţii habar nu aveau unde pleacă şi ce-i cu ei şi pentru ce sunt acolo. Erau tot felul de ţigani, şi căldărari şi spoitori şi zavragii şi… toate subetniile care există în România erau acolo. Nimenea nu ştia nimic…”
Tănase Duminică, 70 de ani, Galaţi. Intervievat în septembrie 2008 (fig. 14 foto din pdf 31)
Când îmi aduc aminte, îmi vine foc la inimă de suferința îndurată acolo, ce foame, ce chin, ce bătaie. Ne-au purtat, doar noi știm și sufletul nostru. Am avut zile de tras. Când am mers ne-a mințit, așa [arată cu mâna cum zornăiau cheile]. Am mers mai mult cu forța, nu de voie bună. Când am ajuns la Huși, am vrut să ne întoarcem, tata plângea, a lăsat baltă totul, că nu stăteam aici, stăteam în vale, am avut viței, vacă, eram înstăriți, nu poți spune că eram amărâți, că nu aveam posibilități. Ne-au băgat în tren.
STRATAN VALENTINA, „Vala“, Deportată în lagărul Covalevca, județul Oceacov, Transnistria Satul Pietriș, Comuna Dolhești, județul Iași. 84 de ani, neamul ursarilor. (fig. 15 foto1 din pdf 30)