În cazul județului Timiș-Torontal, jandarmii au recenzat un număr de 2580 de romi sedentari în mai 1942. Inițial 346 de persoane au fost prevăzute pentru deportare, dar, datorită intervenției maiorului Ioan Peșchir, comandantul Legiunii de Jandarmi Timiș-Torontal și a lt. colonel Ioan Braia, ajutorul Inspectoratului de Jandarmerie Timiș, au fost deportate doar 78 de persoane de pe teritoriul rural în data de 13 septembrie. Cei doi au susținut că numărul celor propuși pentru deportare este mai mare „fiindcă șefii de posturi, dintr-o aversiune față de țigani sau greșita interpretare a ordinului de întocmire a tabelelor, au trecut și pe acei care nu erau în categoria de a fi evacuați”.
(Arhivele Statului București, Inspectoratul General al Jandarmeriei, dos. 126/1942, f.221-222)
Venirea generalului Ion Antonescu (1882-1946) la putere în septembrie 1940, în condițiile izbucnirii războiului și a dezmembrării României Mari, a coincis, între altele, cu radicalizarea politicilor antisemite și cu adoptarea primelor măsuri contra romilor. Regimul de extremă dreaptă, autoritar și ultranaționalist instaurat de generalul (promovat mareșal în august 1941) Antonescu a urmărit pe plan intern omogenizarea rasială a României prin transferul minorităților etnice și religioase în afara granițelor țării în vederea înlocuirii lor cu etnici români care locuiau în statele învecinate.
Romii au intrat încă din iarna anului 1940 în atenția regimului Antonescu, când au avut loc primele discuții oficiale cu privire la romii din București considerați “indezirabili”. În condițiile în care romii nu aveau un stat propriu și nu exista, astfel, posibilitatea unui schimb de populație cu o țară vecină, noul regim a utilizat termenul de “transfer unilateral” pentru a desemna deportarea membrilor acestei minorități. În februarie 1941, guvernul Antonescu a luat în discuție posibilitatea expulzării romilor “indezirabili” din București și alte centre urbane în sate din câmpia Bărăgan, aflate sub pază strictă și având un regim de muncă obligatorie. Anexarea provinciei Transnistria în vara anului 1941 a oferit guvernului posibilitatea de a-i “transfera unilateral” pe romi în afara granițelor țării, după modelul deportării în masă a populației evreiești din toamna anului 1941.
Motivele oficiale invocate de generalul Antonescu țineau de necesitatea menținerii ordinii publice și “asanarea socială” a țării prin expulzarea romilor nomazi și a sedentarilor care aveau cazier judiciar și nu aveau o ocupație stabilă sau mijloace de a-și asigura existența. Deși aceste măsuri vizau doar anumite categorii de romi, criteriile de deportare erau vag definite (infracționalitate, sărăcie și marginalitate), limbajul utilizat în documentele oficiale purta amprenta influenței eugenismului (romii erau catalogați ca “plagă socială” și “elemente parazitare”), iar operațiunile de deportare urmau să includă familii întregi de romi, nu doar indivizi izolați. Aceste argumente ne sugerează că epurarea orașelor și satelor de aceste categorii de romi “indezirabili” reprezenta o primă etapă dintr-un plan mult mai ambițios de purificare etnică a întregii societăți, în care romii, văzuți drept un grup “neasimilat și neasimilabil”, nu își vor mai puteau găsi locul. Primele măsuri concrete în vederea implementării acestui plan de deportare au fost luate în primăvara anului 1942, când mareșalul Antonescu a ordonat recenzarea populației rome în vederea identificării a trei categoriilor de “indezirabili”: nomazii, cei cu antecedente penale și cei fără o ocupație precisă sau lipsiți de mijloace de trai. Sub conducerea Generalului Constantin Vasiliu, însărcinat cu organizarea aspectelor logistice ale deportării, Jandarmeria și Poliția au efectuat un recensământ secret în data de 25 mai 1942 și au identificat un număr de 40.909 romi care se încadrau în categoriile de mai sus: 9.471 romi nomazi și 31.438 de sedentari