ROMII  ÎN PERIOADA INTERBELICĂ: RASISM, ANTISEMITISM ȘI EUGENISM

În anii interbelici, romii au reprezentat, alături de evrei, maghiari și sași, o minoritate importantă, atât sub aspect numeric (262,501 de persoane, sau 1.5 % din populația României Mari, conform datelor recensământului din 1930), cât și în ceea ce privește vizibilitatea. După eliberarea din robie în secolul al XIX-lea, nu au existat măsuri sau politici de sprijin pentru integrare, ci doar măsuri care, fie au menținut sau chiar amplificat excluziunea și marginalizarea, fie au promovat sedentarizarea forțată și asimilarea. Persistența modului de viața seminomad în sânul anumitor comunități tradiționale și sărăcia generalizată au accentuat gradul de marginalizare a romilor, priviți în continuare cu suspiciune de către populația majoritară și tratați cu indiferență, drept o categorie socială periferică și nu ca o minoritate etnică, de către instituțiile statului român (fig. 6).

Ascensiunea extremei drepte în anii 1930 a condus la popularizarea unui discurs radical ultra-naționalist, cu puternice accente rasiste și xenofobe, care milita pentru “purificarea” neamului românesc prin îndepărtarea evreilor și a altor grupuri “indezirabile”. Chiar dacă nu a avut aceeași virulență precum discursul antisemit, ostilitatea anti-romă a înregistrat o radicalizare progresivă în cadrul discursului Mișcării Legionare. Romii au devenit ținta atacurilor legionare, fiind descriși drept “o rasă inferioară” de Constantin Papanace, unul dintre liderii legionari și membru în cadrul guvernului antonescian. Într-un articol publicat în decembrie 1940, el i-a inclus pe romi, alături de evrei și neofanarioți (politicienii corupți) în rândul dușmanilor neamului românesc și a propus “desiudaizarea, desfanariotizarea și desțiganizarea” drept remedii pentru “însănătoșirea fizică și morală a nației”.

În paralel, răspândirea teoriilor eugeniste în anumite cercuri de medici, antropologi și sociologi a conferit un caracter pseudo-științific acestei obsesii privind “amenințarea” reprezentată de evrei, romi și alte minorități la adresa “purității rasiale” a neamului românesc (fig. 7). Pornind de la ideea necesității transformării României într-un stat omogen din punct de vedere etnic, promotorii eugenismului au identificat în populația romă “un factor disgenic”, care punea în pericol puritatea neamului românesc. Unii au mers mai departe și au sugerat soluții radicale la așa-zisa “chestiune țigănească”. Astfel, într-un studiu publicat în 1941, Iordache Făcăoaru a propus internarea romilor în lagăre și sterilizarea lor forțată.